Sunt furios pe mama…mamei mamei…
Exista o vorbă care spune că dacă vrei să vezi cât de dezvoltat spiritual/evoluat spiritual ești, du-te și stai o săptămână cu mama ta.
Atunci când cel aflat într-un proces terapeutic sau un program de dezvoltare personal iese din faza de negare, apare conștientizarea tiparelor mentale și a programelor automate adânc îngropate. Inevitabil vine și furia, cel mai des având ca ținta exterioară familia de origine. Cine altcineva poate fi responsabil, de fapt vinovat, pentru atâtea credințe limitante, valori care nu aduc niciodata satisfacția si pentru programe rigide care au drept scop doar supraviețuirea.
Poate reușim să gestionăm intr-un mod funcțional această “vidanjare” emoțională, dar...ce te faci când vine valul doi? Atunci când, împănați de atâtea cunoștințe psiho-spirituale, de la înălțimea statutului de persoană conștientă, facem demersul vindecării ignoranței bieților părinți. Și, cu toată certitudinea că acesta este momentul în care ne mântuim tot neamul, vine reculul lovirii zidului propriilor lor programe si credințe moștenite. Dacă primul a fost val, acum vine un tsunami!
Recent, am auzit pe cineva spunând: „Cred că am să las lucrurile să se întâmple de la sine.” Am întrebat direct, fără ocolișuri: „De la Sinele cui?”, iar persoana din fața mea s-a blocat.
”Pariez că dacă i-aș întreba pe majoritatea copiilor de vârsta ta ce cred despre reguli, ar strâmba din nas și ar spune că le urăsc. Ca atunci când părinții spun: ”Dacă vrei să te duci la film în după-amiaza asta, trebuie să-ți faci curat în cameră, asta e regula”, iar majoritatea copiilor răspund: ”Urăsc regulile!”.
Sunt două intrebări cruciale pentru cel aflat în fața unei decizii radicale de schimbare, cum ar fi renunțarea la un comportament dependent sau la o relație toxică.
Oamenii se întâlnesc, se cunosc, se îndrăgostesc, decid că se vor iubi pentru tot restul vieții, se căsătoresc, fac copii, cresc copii, îi educă și îi iubesc necondiționat și se trezesc pur și simplu într-o zi descoperind că nu sunt fericiți. Că nu au viața pe care au visat că o vor avea, că nu trăiesc așa cum și-au imaginat la 16 ani, că le este greu și mai ales, că în toată nebunia asta, nici partenerul nu e chiar omul acela pe care l-au visat, dorit și cu care au promis să își petreacă restul vieții. 
Un bunic stătea împreună cu nepotul său pe o piatră, alături de un pârâu ce susura.
Privesc cu mare drag la cei care intră in cabinetul de terapie cautând însetați răspunsuri pentru dilemele personale, poate o rețeta infailibilă sau o pilulă minune care să le ofere garanția unui viitor așa cum și-l doresc. . Privesc cu drag si cu certitudinea că odata cu intrebarea, in adâncul lor au creat deja și răspunsul, având nevoie doar de un moment de liniște al minții ca să il audă.
Cu siguranță, dacă veți fi atenți la vocabularul copiilor din jurul vostru, veți observa că au un cuvânt preferat - NU. Venind în cabinetul de psihoterapie, majoritatea părinților povestesc despre lupta crâncenă pe care o duc cu cel mai mare dusman al lor - NU-ul copilulul. Se întreabă ”De ce trebuie să spună Nu? De multe ori chiar vrea să facă un anumit lucru, dar mai întâi, invariabil, apare NU-ul”.
(…sau când vietile anterioare ți-o fac varză pe cea actuală)
Ne este greu să vorbim despre sex, ne este greu să admitem că ne gândim la sex, ne este greu să recunoaștem că facem sex, ne înroșim sau plecăm privirea când vine vorba despre asta însă…toată lumea face sex. Actul acesta intim nu este însă conceptualizat ca un firesc al relațiilor de cuplu ci ca o regulă nescrisă pe care nimeni nu o respectă. E ca și cum actul sexual nu mai reprezintă împărtășirea unor sentimente reciproce de iubire, respect, afecțiune ci devine un mod de complicitate în încălcarea unei reguli nescrise. Nu mai suntem iubiți, ci complici.
Oamenii, în general, sunt în căutarea unei relative stabilităţi în viaţa lor... vor să aibă o familie, o slujbă stabilă, îşi fac un anumit program, o rutină. Dar schimbarea apare inevitabil în vieţile tuturor, iar când dintr-o familie fac parte şi copiii, părinţii sunt nevoiţi să facă faţă nu doar schimbărilor personale, ci să le integreze şi pe cele ale partenerului, ale copiilor, precum şi schimbările de la nivelul ciclului de viaţa al familiei ca sistem. 
Luarea deciziilor este un aspect al vieţii peste care nu putem trece…nu este o alegere…În fiecare moment al vieţii noastre suntem nevoiţi să luăm decizii, cu privire la noi sau la alte aspect pentru care suntem responsabili. Dar cum învaţă oamenii să ia decizii? Cum iau copiii decizii şi ce înseamnă pentru ei a face acest lucru? Sunt întrebări pe care poate nu ni le punem când întâmplările vin peste noi şi ne trezim în faţa unor alegeri pe care trebuie să le luăm cât mai repede.
O nucă greu de spart în cabinetul de terapie îl reprezintă cercul autodistructiv vinovăţie – comportament dependent. O muncă grea atât pentru terapeut, dar mai ales pentru cel prins în acest joc al rolurilor egoului şi în acest abis emoţional, care se autoîntreţin într-un mod atât de eficient. 
În ultimele întâlniri terapeutice, am întâlnit femei puternice. Vai, nici nu știți cât mi-a luat să scriu acest început de articol. Această frază care vrea să cuantifice cumva o experiență minunată pe care aceste femei puternice au ales să mi-o împărtășească. Și pentru care le mulțumesc din toată inima. 
De cele mai multe ori, oamenii vin în terapie setaţi pe a-şi povesti nemulţumirile şi problemele. Este şi normal... Doar se adresează unui specialist pentru că nu găsesc o soluţie de ieşire suficient de bună într-o situaţie dificilă. Dar, analizând discursul cu care vin la prima şedinţă, observăm că viaţa lor, persoanele din jurul lor, relaţiile pe care le au, locul de muncă, copiii etc, toate capătă o nuanţă de gri (în cel mai bun caz). În momentul în care se văd puşi în faţa întrebărilor „Ce te mulţumeşte?”, „Pentru ce te simţi recunoscător?”, „Care sunt părţile bune din viaţa ta?”, rămân blocaţi şi nu ştiu ce să răspundă. Nu s-au mai gândit de mult timp la astfel de lucruri.