Hraneste ceea ce vrei sa cresti in tine
Un bunic stătea împreună cu nepotul său pe o piatră, alături de un pârâu ce susura.
- Spune-mi o poveste, l-a rugat nepotul.
- E o poveste cu doi lupi, a spus bunicul. Când creștem, avem uneori senzația că în noi sunt doi lupi care se luptă să preia controlul. Ți l-ai putea imagina pe primul lup cu o blană moale și gri, o privire blândă în ochi și poate chiar un zâmbet plăcut pe față. E un lup care arareori își folosește dinții și e dispus să facă un pas înapoi pentru a-i lăsa pe cei mici să se hrănească. L-am putea numi lupul păcii, al iubirii și al bunătății pentru că lupul crede că, dacă toți trăim în pace unii cu ceilalți, fiecare animal și fiecare om în parte vor fi mult mai fericiți. Pentru acest lup, dragostea e ceea ce contează mai mult decât orice altceva.
Privesc cu mare drag la cei care intră in cabinetul de terapie cautând însetați răspunsuri pentru dilemele personale, poate o rețeta infailibilă sau o pilulă minune care să le ofere garanția unui viitor așa cum și-l doresc. . Privesc cu drag si cu certitudinea că odata cu intrebarea, in adâncul lor au creat deja și răspunsul, având nevoie doar de un moment de liniște al minții ca să il audă.
Cu siguranță, dacă veți fi atenți la vocabularul copiilor din jurul vostru, veți observa că au un cuvânt preferat - NU. Venind în cabinetul de psihoterapie, majoritatea părinților povestesc despre lupta crâncenă pe care o duc cu cel mai mare dusman al lor - NU-ul copilulul. Se întreabă ”De ce trebuie să spună Nu? De multe ori chiar vrea să facă un anumit lucru, dar mai întâi, invariabil, apare NU-ul”.
(…sau când vietile anterioare ți-o fac varză pe cea actuală)
Ne este greu să vorbim despre sex, ne este greu să admitem că ne gândim la sex, ne este greu să recunoaștem că facem sex, ne înroșim sau plecăm privirea când vine vorba despre asta însă…toată lumea face sex. Actul acesta intim nu este însă conceptualizat ca un firesc al relațiilor de cuplu ci ca o regulă nescrisă pe care nimeni nu o respectă. E ca și cum actul sexual nu mai reprezintă împărtășirea unor sentimente reciproce de iubire, respect, afecțiune ci devine un mod de complicitate în încălcarea unei reguli nescrise. Nu mai suntem iubiți, ci complici.
Oamenii, în general, sunt în căutarea unei relative stabilităţi în viaţa lor... vor să aibă o familie, o slujbă stabilă, îşi fac un anumit program, o rutină. Dar schimbarea apare inevitabil în vieţile tuturor, iar când dintr-o familie fac parte şi copiii, părinţii sunt nevoiţi să facă faţă nu doar schimbărilor personale, ci să le integreze şi pe cele ale partenerului, ale copiilor, precum şi schimbările de la nivelul ciclului de viaţa al familiei ca sistem. 
Luarea deciziilor este un aspect al vieţii peste care nu putem trece…nu este o alegere…În fiecare moment al vieţii noastre suntem nevoiţi să luăm decizii, cu privire la noi sau la alte aspect pentru care suntem responsabili. Dar cum învaţă oamenii să ia decizii? Cum iau copiii decizii şi ce înseamnă pentru ei a face acest lucru? Sunt întrebări pe care poate nu ni le punem când întâmplările vin peste noi şi ne trezim în faţa unor alegeri pe care trebuie să le luăm cât mai repede.
O nucă greu de spart în cabinetul de terapie îl reprezintă cercul autodistructiv vinovăţie – comportament dependent. O muncă grea atât pentru terapeut, dar mai ales pentru cel prins în acest joc al rolurilor egoului şi în acest abis emoţional, care se autoîntreţin într-un mod atât de eficient. 
În ultimele întâlniri terapeutice, am întâlnit femei puternice. Vai, nici nu știți cât mi-a luat să scriu acest început de articol. Această frază care vrea să cuantifice cumva o experiență minunată pe care aceste femei puternice au ales să mi-o împărtășească. Și pentru care le mulțumesc din toată inima. 
De cele mai multe ori, oamenii vin în terapie setaţi pe a-şi povesti nemulţumirile şi problemele. Este şi normal... Doar se adresează unui specialist pentru că nu găsesc o soluţie de ieşire suficient de bună într-o situaţie dificilă. Dar, analizând discursul cu care vin la prima şedinţă, observăm că viaţa lor, persoanele din jurul lor, relaţiile pe care le au, locul de muncă, copiii etc, toate capătă o nuanţă de gri (în cel mai bun caz). În momentul în care se văd puşi în faţa întrebărilor „Ce te mulţumeşte?”, „Pentru ce te simţi recunoscător?”, „Care sunt părţile bune din viaţa ta?”, rămân blocaţi şi nu ştiu ce să răspundă. Nu s-au mai gândit de mult timp la astfel de lucruri.
Cu oricine ne-am căsători, acea persoană ar putea fi, la un moment dat, un pic nepotrivită pentru noi. E înțelept să fim moderat de pesimiști în această privință. Perfecțiunea nu e în grafic. Nefericirea este însă o constantă. Cu siguranță, fiecare dintre noi a întâlnit la un moment dat, unele cupluri profund nepotrivite, cu o incompatibilitate atât de adâncă, încât ne-am putea gândi că e altceva la mijloc, mai complex decât frustrările și tensiunile firești din orice relație pe termen lung: unii oameni pur și simplu nu ar trebui să fie împreună.
Copiii au o capacitate foarte mare de a se dezvolta pe mai multe planuri, de a desfăşura activităţi diverse, care implică creativitate, inteligenţă, sociabilitate, capacitate de adaptare şi multe altele. Auzim tot mai des în jurul nostru de copii care au rezultate excepţionale în diferite domenii. Pe lângă grădiniţă sau şcoală, mulţi copii merg la activităţi precum tenis, şah, dans, meditaţii, limbi străine, fotbal, karate etc, lista fiind foarte lungă. Dar oare cum îi modelează toate aceste activităţi pe copii?
Zilele trecute am văzut filmul „Ziua cârtiței”. Cunoscătorii se vor întreba cum de abia acum, pentru că este un film de prin 1993. Pentru necunoscători, filmul acesta este despre un prezentator de știri care călătorește cu echipa lui de filmare într-un orășel de la capătul Americii ca să celebreze faimoasa zi a cârtiței americane – se scoate într-o anumită zi a anului (spre primăvară) cârtița din cușcă și în funcție de cum iese animalul, americanii își dau seama dacă mai continuă iarna sau dacă vine primăvara în curând. 
De cele mai multe ori oamenii vin la psihoterapeut ca să vorbească despre ei şi despre problemele lor. Alteori oamenii vin la psihoterapie ca să povestească despre ceilalţi. Despre cei rămaşi acasă sau despre cei plecaţi mai departe, despre actuali sau foşti parteneri de cuplu, despre părinţi, despre copii, despre şefi, colegi, prieteni, în mod evident despre alţi oameni importanţi din viaţa lor, toţi aceştia fiind de cele mai multe ori absenţi de la discuţia despre ei. (Dacă ar şti unii absenţi cât de importanţi sunt sau au fost în vieţile noastre ale tuturor...)
Toată lumea știe ce este o plută de lemn cu care se navighează pe râu. Numai Furnica nu știa. Dar odată a aflat și ea. Iată cum s-a întâmplat.