Adaugă comentariu nou

Să inviți persoanele să REFLECTEZE asupra propriilor povești alternative

Acest material continuă tema terapiei narative. Astăzi vom vorbi despre capacitatea de a fi în poziția de observator – abilitatea de a fi martorul tău sau “propriul tău auditoriu” cum spun autorii. Este o abilitate ce se cultivă atât în terapeut cât și în client și duce încet, încet, la o nouă perspectivă ce se naște din mers, perspectivă ce dezvoltă noi alegeri sau opțiuni de transformare. Vă invit la lectură.

Oamenii pot să reflecteze la propriile povești. Pot face asta împreună cu alte persoane prezente în sesiunea terapeutică, sau fiind doar ei. Întrebări de tipul: “Dacă e să ne uităm puțin în spate, la conversația noastră de astăzi, ce linii noi se dezvoltă din ea, din perspectiva ta?” sau “Când te uiți la tine, la felul în care ai gestionat problema acum 6 luni și la felul în care gestionezi problema și ceea ce faci acum, ce înveți despre tine?” – încurajează acest proces.

Acest tip de întrebări îi încurajează pe oameni să-și evalueze propria experiență și terapia, mai degrabă decât să lase acest lucru pe umerii terapeutului. Asta nu înseamnă că încurajăm auto-criticarea ci îi rugăm pe oameni să confrunte dacă un eveniment a fost sau nu semnificativ, ba mai mult, să decidă dacă această muncă făcută împreună cu terapeutul duce într-o direcție bună. Această practică terapeutică reflectă o schimbare în ideea de balanță a puterii în terapie. Odată ce poziția de expert a terapeutului este “demontată” vocile oamenilor cu care lucrăm devin proeminente.

Când facem oamenilor invitația la reflectare  în terapie, de obicei introducem asta prin actul conversației, pe măsură ce se desfășoară povestea vieții lor. Astfel, apar diferențe între reflectările pe marginea poveștii altcuiva și reflectările pe marginea propriei povești în dezvoltare, povești care se dezvoltă în conversația terapeutică. Actul de a reflecta, se poate produce ca efect la câte o întrebare, ce este introdusă în conversație – fiind, uneori, urmată de deconectare, deschidere, preferințe, dezvoltarea unei noi povești și iarăși, reflectare. Această pendulare se face natural, fără o punctare în mod special a niciuneia dintre ele.

Când oamenii se deplasează din poziția de ‘a fi’ într-o conversație, în cea de a reflecta asupra ei, ei devin propria lor audiență. Aceasta îi plasează într-o poziție mai potrivită pentru găsirea unui înțeles pentru poveștile lor care se creează din mers.

Avem același scop în minte și când punem oamenii să reflecteze asupra propriei povești, cât și atunci când reflectează asupra poveștii altora. Asta înseamnă că:

1. Suntem interesați în a le oferi oportunitatea de a face comentarii generale asupra conversației terapeutice și ce se naște din ea.
2. Suntem interesați în a le asculta ideile despre posibile deschideri și sensul pe care îl au aceste deschideri pentru ei.

‘’Care crezi că este cel mai important lucru despre care am vorbit astăzi?’’ și ‘’Dacă te uiți în urmă si vezi cât de departe ai ajuns în lupta ta cu problema, ce observi legat de tine?’’ – sunt exemple de întrebări deschise pe care le-am putea folosi pentru a invita la reflectare. Întrebări mai specifice pot fi: “Ce ai învățat despre tine îndeplinind asta?” ‘’Poți vedea în ce fel, pentru mine, ceea ce ai dezvoltat tu acum, înseamnă un mare pas inainte? Ce crezi despre ceea ce văd eu?’’ și ‘’Ce calități ai făcut vizibile în această realizare?’’

O modalitate prin care să inviți copiii la reflectare verbală, modalitate învățată de la Michael Durrant, este ca terapeutul să sublinieze ceva deosebit la copil (real) și apoi să-l întrebe pe acesta dacă se gândește vreodată la propria persoană (sau dacă se privește) în acest fel.

De exemplu, dacă terapeutul aude că un copil a dormit singur în noaptea anterioară, nelăsând frica să-l cuprindă, atunci poate face remarca: “Se pare că devii din ce în ce mai bun! Corect?”

În lucrul cu adolescenți, punem întrebări puține și simple, bazându-ne mai mult pe ton și expresia feței pentru a-i invita în poziția de observator al poveștilor de viață. Le comunicăm emoția noastră de bucurie și entuziasm pe măsură ce suntem martorii noilor povești de viață ale lor și apoi îi invităm și pe ei să răspundă cu propriile lor sentimente. Michael White este celebru pentru felul în care a marcat o astfel de poveste nouă “căzând de pe scaun” la propriu, la auzirea ei.

Am descoperit, de asemenea, că există unii adulți și adolescenți care par să nu răspundă inițial, invitației de a fi reflexiv. În acest caz, oferim propriile noastre reflexii și ulterior cerem comentariile lor la acestea. Intervenția se numește "adresare de întrebări indirecte" (Michael White, 1988) – “Poți vedea acum, de ce asta înseamnă pentru mine că ai făcut un mare pas în înfruntarea grijilor?”, urmată de “Ce crezi că am remarcat, de am fost condus la această concluzie?”

Un alt fel de a aborda responsivitatea scăzută, este oferirea de alternative. De exemplu, putem întreba: “Crezi că această evoluție are mai mult de-a face cu determinarea ta de a rezolva acestă problemă sau are de-a face cu felul tău creativ de a răspunde la ceea ce îți oferă viața?” Din fericire, de multe ori oamenii ne refuză ambele alternative și ne oferă alternativa lor, în loc.

“Narrative Therapy. The Social Construction of Preffered Realities” pg 191-193

De la Diana Ciubotaru - psihologul din Iași