Categorii

Cum te eliberezi din IADUL Minții?
Printr-o sentință. Cine o dă?

by Psiholog Diana Ciubotaru

A scrie ceva pentru celălalt e ca o deconspirare a procesului tău de creștere interioară - e un mesaj atât de intim, de organic trăit - să scrii o carte din tine. Este energia ta în fiecare cuvânt pe care creierul tău îl repetă în limbaj intern înainte de a decide să îl pui pe hârtie.
Odată am trăit experiența nașterii unei povești vechi, latente, de putere, din inima unui om care-și crease iadul ca mod zilnic de pedepsire. Puterea omului de a se chinui pe sine este nelimitată, la fel ca și puterea de a se face fericit sau a-și crea raiul. 

În noiembrie şi decembrie 2015 se vor desfăşura la Iași, 6 workshopuri GRATUITE pentru publicul larg, pe următoarele tematici:

• O temă adresată tinerilor şi provocărilor lansării în viaţă. 
• O temă adresată cuplurilor şi sunt invitaţi să participe toţi cei care au trăit, trăiesc sau vor să trăiască această experienţă.
• O temă adresată dependenţei psihologice de orice natură, de o persoană (de exemplu de părinţi, de partener, prieteni) de o acţiune sau activitate (de muncă, de hobby-uri, ritualuri, jocuri de noroc) sau substanţe de orice fel. 
• O temă care adresează conexiunea dintre corpul fizic şi psihicul persoanei, cu alte cuvinte psihosomatica. 
• O temă care se adresează căutării sensului interior, moment care apare în viaţa oricui, indiferent de vârstă.  
• A şasea temă se adresează tuturor celor care îşi doresc să experimenteze contactul cu psihologia, psihoterapia sau dezvoltarea personală şi nu ştiu de unde să înceapă. 

Cât mai curând în zilele următoare, vor apărea datele şi orele la care se organizează aceste evenimente. Intrarea este LIBERĂ, iar pentru participare este de ajuns să confirmi telefonic tema aleasă la secretariatul institutului - 0741 093 131.

Vă aşteptăm cu mintea deschisă şi inima uşoară.

Psiholog principal Diana Ciubotaru şi echipa de psihologi Gamma

Nu cred că a scăpat cineva de magnifica întrebare, din copilărie, dar nu numai, ”Tu ce vrei să te faci când o să te faci mare?”. Bineînțeles că răspunsurile diferă de la moment la moment, în funcție de persoana care pune întrebarea și, automat, de cât de mult te poți proiecta în viitor, atunci când ai doar 5 ani. Dar chiar așa – TU ce vrei să te faci când o să fii mare?
Ca să poți răspunde la întrebarea aceasta, ar trebui mai întâi să îți dai seama care este punctul în care ești suficient de mare. Dar oare există așa ceva? Cum arată ziua în care te-ai făcut deja mare? Ce faci în ziua aia?

Cu ceva timp în urmă, în timpul unei ședințe terapeutice, mai exact pe la finalul ei, am simțit că am eșuat. Am simțit că tot ce construisem împreună cu cei doi clienți ai mei pe parcursul a mai multor ședințe, s-a risipit ca un castel din carți de joc, într-un moment de neatenție. M-am îndoit de mine și de ceea ce eu reprezentam în acea relație.
Mi-am dat voie să mă simt lamentabil chiar pe parcursul a mai multor zile. Ulterior, clienții aceia au revenit în terapie și mi-am dat seama că nu tehnica terapeutică (sau lipsa ei) mă adusese în acel punct, ci îndoiala. În același timp, am conștientizat că mă cam credeam Dumnezeu. Da, am în mine o fărâmă de divinitate, de energie cosmică, universală, dar asta nu mă face Atotputernic. Și mai ales un Dumnezeu care se îndoiește de Sine? Ce, mai?! Pornesc o nouă religie -  a îndoielii de propria persoană, pentru că nu de clienți mă îndoiam că își vor rezolva problema, ci de mine, că aș putea să îi ajut în vreun fel. 

Am început să scriu acest articol din admiraţie pentru toţi părinţii care au extraordinarul curaj de a cere ajutor pentru copiii lor și pentru ei, atunci când toate variantele pe care le-au încercat nu au avut efectele scontate. Pentru că variante, soluţii, strategii aplicate cu siguranţă au fost, şi încă multe. Părinţii care vin în cabinetul de psihoterapie îşi asumă responsabilitatea de a pune punct unor lucruri vechi şi de a face loc schimbării. Chiar dacă e greu, chiar dacă e inconfortabil, chiar dacă înfruntă ideea că ceea ce va urma este incert. Cu siguranţă, au multe întrebări, multe nelinişti – „Oare terapia îl va ajuta pe copilul meu?”, „Oare cât va dura până ce lucrurile vor sta aşa cum îmi doresc?”, „Oare şi noi părinţii ar trebui să schimbăm ceva?”, „Cum gândesc ceilalţi despre noi, dacă mergem la psiholog?”, „Cum ne vom schimba noi şi copiii după terapie?” sau „Oare nu pornim pe un drum de pe care nu ne mai putem întoarce?”

Într-una din nopțile trecute, la o oră indecent de mică, am fost personajul principal al unui proces  fulminant de rapid in care m-am vazut acuzat, judecat și condamnat fără drept de apel. Totul a durat câteva zeci de secunde, rolurile de procuror, judecător și de avocat teribil de incompetent  fiind jucate de mintea mea, care luase startul mult înaintea mea, profitând de faptul că rezultatul procesului de filtrare glomerulară cauta imperios o cale de evacuare.
În general  draga de Moly (acesta este numele cu care îmi alint mintea, îmi amintește de un Rottweiler pe care l-am cunoscut) are dimineața startul unui câine de luptă care vede o mâță jigărită pe un gard și durează uneori minute bune să îmi adun corpurile și să preiau pupitrul de comadă. Bineee, uneori ore...

Fiecare părinte se confruntă cu momente dificile în care nu ştie cum să reacţioneze atunci când copilul lui pare să nu mai fie îngeraşul cel mic şi drăgălaş pe care îl ştia. Autocontrolul însă, ne ajută să reacţionăm aşa cum ne-am dori, şi nu după primul impuls, care nu întotdeauna are efectele scontate. Autocontrolul este abilitatea de a întinde o mână şi a-i înţelege pe ceilalţi, de a accepta şi de a scoate ce e mai bun din divergenţe, de a comunica sentimentele în mod direct, de a rezolva conflictele în moduri constructive şi de a te bucura de senzaţia de apropiere şi de legătura cu cei din jur.