De cele mai multe ori, oamenii care vin în terapie se plâng de nefericire. Dacă am putea pune o etichetă, una singură, pentru toate lucrurile pe care oamenii le împărtăşesc în terapie, cred că aceasta ar fi: “Sunt nefericit(ă).”.
Continuarea e evidentă: “Mi-aş dori să nu mai fiu nefericit(ă), doar că nu ştiu cum să nu mai fiu aşa. Am fost atât de mult timp în postura asta că am uitat cum e să fiu fericit. Nici corpul meu nu mai ştie. Culmea este că nici eu nu ştiu dacă mai vreau. Ştiu că nu mi-e bine, dar nu ştiu ce aş putea să schimb la mine, la ceilalţi, la lumea asta care mă înconjoară.”
Dacă reuşeşti să îl faci pe acel om să întrevadă măcar o dâră de lumină, o zare de speranţă că ar putea fi şi mai ales, că ar putea să îşi amintească cum e să fii fericit(ă), perspectiva ar putea fi schimbată. Bineînţeles că nu dintr-odată se produce schimbarea; cu toţii visăm la baghete magice şi formule rezolvitoare de probleme, dar uităm că schimbarea are nevoie de timp, şi noi avem nevoie de timp de antrenament pentru a transforma acea schimbare în automatism.
Mă gândesc însă la acele persoane care nu reuşesc să vadă nici măcar acea linie fină a orizontului luminos, fie el şi foarte îndepărtat, pentru simplul motiv că nu îşi dau voie să fie fericiţi. Paradoxul este că oamenii nu se nasc nefericiţi şi devin aşa. Ajung însă să creadă că nefericirea este constanta vieţii lor şi supravieţuiesc pentru că sunt într-o continuă luptă pentru a nu mai fi nefericiţi. Lupta îi ţine vigilenţi, dar vigilenţa continuă îi epuizează şi cu cât luptă mai mult să nu fie nefericiţi, cu atât ajung mai epuizaţi si mai nefericiţi.
Apoi mai sunt şi cei care, în mod conştient sau nu, se plâng că sunt nefericiţi pentru că doar aşa cred că primesc atenţia pe care şi-o doresc. Ei chiar cred că sunt nefericiţi şi simt acest lucru cu toată fiinţa lor. Raţionamentul acesta (“Dacă am problema aceasta, nu mă poate părăsi.”) menţine multe persoane într-o continuă nefericire, pentru că de cele mai multe ori e inconştient. Sunt foarte puţini aceia care îndrăznesc să se întrebe: „Ce pierd dacă renunţ la nefericire?” şi mult mai puţini cei care au curajul să privească în interior şi să îşi răspundă la această întrebare.
De fapt, nu pierzi nimic atunci când îţi dai seama de mecanismele care te ţin blocat în acel tipar mental (frica de a pierde omul de lângă tine, spre exemplu) dar ai putea să te amăgeşti că vei pierde persoana de lângă tine, atenţia, iubirea. Nu pe acestea le vei pierde, ci vei pierde mila şi compasiunea, iar acestea oricum nu îţi mai trebuie atunci când vei decide să fii fericit. Abia atunci ajungi să te câştigi pe tine însăţi în mod autentic.
Madalina Belcescu – Psihoterapeut de familie si cuplu sub supervizare
Gamma Clinic by Gamma Institute
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
Adaugă comentariu nou