Colivia cu miere
Se spune că undeva, într-o țară nu prea îndepărtată, un împărat și o împărăteasă aveau un fiu, un prinț, pe care îl iubeau nespus de mult. Atât de mult îl iubeau, încât au dat ordin să i se împlinească orice dorință. Au construit pentru el un întreg palat, în cel mai frumos parc, lângă un lac minunat. Prințul a fost foarte încântat să locuiască într-un loc așa de frumos. Mai ales îi plăcea că în fiecare cameră erau multe ferestre mari, de unde putea urmări norii, stelele, păsările, ploaia și apusul soarelui. Tot ce ținea de natură îl interesa și îi făcea o mare bucurie.
De foarte multe ori auzim în jurul nostru cum modificările care apar în perioada adolescenţei îi fac pe copii dificili, de necontrolat, rebeli, introvertiţi – într-un cuvânt “scăpaţi de sub control”. Şi desigur, nu de puţine ori, părinţii sunt sfătuiţi, cu cele mai bune intenţii, să aibă grijă de ei, pentru “a nu-i scăpa din mână” din cauza acestei vârste dificile.
Oamenii folosesc tot timpul expresia “a-și pune ceva în minte”, dar sper că acum începem s-o înțelegem altfel. Suntem capabili s-o înțelegem altfel. Suntem capabili să ne punem o altă minte în cap. 
Atunci când un cuplu vine în terapie, se întâmplă deseori ca iniţiativa să vină din partea unui singur membru al cuplului. Intenţia bună de a-şi rezolva problemele de cuplu se rezumă, în perspectiva celui care solicită ajutorul terapeutic, la a-l „repara” pe celălalt. („Dacă partenerul meu ar fi altfel, lucrurile sigur ar fi mai bune între noi.” )
Aceasta este o întrebare pe care, cu siguranţă, fiecare părinte şi-o pune pentru a-i putea asigura copilului tot ceea ce îşi doreşte, pentru a fi fericit. Adevărul este că privim totul doar prin prisma propriei noastre realităţi şi de multe ori judecăm cerinţele copiilor prin dorinţele noastre. 
Cum reușești să te faci auzit? 
Ce ne uimește atât de tare la creierul nostru și la lobul frontal este faptul că avem capacitatea să facem un gând anume să devină unica realitate. Datorită mărimii lobului frontal, omul are privilegiul de a face din gând cel mai important și mai real lucru dintre toate. Suntem cu toții, în mod natural echipați pentru așa ceva. Când ne transformăm gândurile în unica realitate și le tratăm ca și cum ar fi de-adevăratelea, atunci funcțiile primare ale lobulu frontal sunt reunite într-o forță la fel de mare ca orice altceva din univers.
Lobul frontal ia decizii care ne susțin aspirația pentru realizarea unui anumit rezultat. Când folosim această parte a creierului la întreaga sa capacitate, comportamentul corespunde scopului nostru, iar acțiunile corespund intenției – mintea și corpul sunt una. De câte ori comportamentul și obiectivul v-au fost în deplină armonie? Cât de des nu suntem de acord cu acțiunile și intențiile noastre? “Am de gând (intenționez) să fiu din nou în formă și să alerg doi kilometric pe zi. Intenționez să nu mai beau răcoritoare și alte băuturi dulci. Intenționez să am mai multă răbdare cu copiii, cu nevasta, cu colegii. Intenționez să mă dedic mai mult unei cauze caritabile.”
Într-un anume ținut, se afla un lac mititel și extraordinar de frumos. Era acoperit de nuferi galbeni și roz, iar în undele lui înotau puzderie de peștișori colorați. Pe valuri se zbenguiau toată ziua rățuște și bobocei gălăgioși. Jur împrejurul lacului creșteau, de asemenea, cele mai frumoase flori, iar sălciile își aplecau ramurile bogate până în apele lui. Numai că lăculețul se simțea tare nefericit. Nu se știe de unde, îi venise ideea că ar fi bine pentru el să aibă mai multă apă. Credea că, dacă ar avea mai multă apă, ar fi fost cu mult mai fericit. Așa că a început să fie preocupat să aibă apă în plus de unde putea, tot mai multă apă. Nu conta cât de multă apă se aduna în el, mai ales când ploua. El dorea mereu mai multă și tot mai multă. Era pur și simplu de nesăturat, pentru că își fixase ideea că va fi fericit numai dacă va avea enorm de multă apă. Așa că, indiferent câtă strângea, nu i se părea deloc suficientă. 
Cutia de rezonanță
Este un program adresat adolescenţilor, care se concentrează pe orientare în carieră şi dezvoltare personală, astfel încât fiecare să fie conştient de propriile resurse, abilităţi, interese şi pasiuni, să înveţe să ia deciziile cele mai potrivite pentru sine şi să trăiască adolescenţa profitând de fiecare oportunitate de dezvoltare pe care aceasta o oferă. 
Puteți alege să parcurgeți acest exercițiu sub forma unei imagerii dirijate sau povestiri. Vă luați împreună cu copilul un timp de aproximativ o oră sau o ora și jumătate, în care să nu fiți deranjați sau întrerupți. Lumina să fie redusă și zgomotele atenuate, amândoi într-o poziție confortabilă. Sesiunea de lucru ar fi bine să fie precedată de o discuție (în aceeași zi sau anterior) legată de motivele lui de tristețe, furie, frustrare, sau alte comportamente și emoții care observați că îl frământă sau împiedică să fie fericit. Este importantă relația lui de încredere cu dumneavoastră și dorința lui de a depăși situația stresantă. Orice întrebare sau sugestie legate de aplicarea lui copilului, nu ezitați să mă contactați. Și acum să începem Călătoria.
Seria GENIUS MIND – din 11 februarie 2015 se lansează o serie ABSOLUT SPECTACULOASĂ de cursuri, bazate pe paradigma cuantică, integrând cele mai recente studii din domeniul epigeneticii, neurofiziologiei, mecanicii cuantice și psihologiei cuantice. Scopul cursului este de a pune participanții în contact cu o nouă realitate, în care modificarea parametrilor psihici –cognitivi sau emoționali, a parametrilor corporali până la nivelul ADN, se face în mod simplu și natural folosind MINDNET. Un nou concept de intervenție bazat pe activarea creierului într-o proporție cât mai mare, trezirea genelor latente responsabile de activarea geniului din interior. 
S-a întâmplat odată ca un băiețel să trăiască într-un loc foarte straniu. Era vorba de o cameră foarte, foarte mare, care avea multă lumină în mijloc, dar pe margini era teribil de întunecoasă, de ți se făcea frică. Pentru că nu putea vedea prin întuneric, băiețelul se temea foarte tare. În întunecimea de acolo trăia un balaur. De fapt, era ceva ce băiețelul nu văzuse cu adevărat niciodată. În schimb, îl auzise trosnind sau scârțâind, mă rog, făcând zgomote care îl înfricoșau îngrozitor pe băiețel. Lui nu-i plăcea deloc acest lucru.