Povestea florii necunoscute si a gradinarului ei
A fost odată o floare altfel decât toate celelalte, o floare dintr-un soi unic, o floare al cărei nume nici măcar grădinarul nu îl cunoștea. El plantase sămânța din care a răsărit, sperând într-un rezultat cu totul special.
“ O floare rară, așa cum n-ați văzut vreodată...”, îi spusese negustorul străin care i-o vânduse.A fost odată o floare altfel decât toate celelalte, o floare dintr-un soi unic, o floare al cărei nume nici măcar grădinarul nu îl cunoștea. El plantase sămânța din care a răsărit, sperând într-un rezultat cu totul special.
Trăia odată, demult, un băiețandru mai puțin obișnuit. Spre deosebire de alții de vârsta lui, el nu știa câtă încredere putea avea în el și nu se cunoștea deloc pe sine însuși. Acest lucru se întâmpla din cauză că era învăluit tot timpul într-o ciudată lumină neagră din cap până în picioare. Indiferent unde mergea sau unde se afla, lumina cea întunecată îl însoțea peste tot, fără să-i ceară părerea. Desigur, o asemenea lumină întunecată era cel mai ciudat lucru, mai ales pentru că nu oricine putea să o zărească. Totuși, cei care își dădeau seama de prezența ei, profitau cât puteau de băiat. 
Era odată un Tată Soare. Razele lui erau infinite. Nu exista în tot Universul o lumină mai mare ca a lui. Nu exista colț din Univers care să nu fie scăldat de lumina razelor lui. La căldura degajată de el apărea viața în orice ungher al Universului. Era cu adevărat un împărat maiestuos. Poate cel mai mare dintre împărați. Într-o zi, și-a chemat copiii la el și le-a spus:
Demult, undeva, trăia o pereche de gemeni siamezi. Deși gemenii siamezi sunt aproape totdeauna absolut la fel, aceștia doi nu erau deloc. Unul dintre ei era foarte mare, iar celălalt era foarte mic. Cu toate acestea, ei trăiau agățați unul de altul, astfel încât orice făceau, puteau face numai împreună.Însă, pentru că unul dintre gemeni era mai mare decât celălalt, totdeauna făceau numai ce dorea el și nu ce dorea cel mic. De exemplu, când cel mare voia să se uite la televizor, dar cel mic nu voia, se uitau totuși la televizor; când cel mare dorea să stea liniștit sau să doarmă, ei amândoi stăteau liniștiți și dormeau.
Undeva departe, trăia un băiat care s-a angajat ca îngrijitor la un delfinarium, adică un fel de grădină zoologică pentru pești, unde se aflau mai multe bazine și acvarii cu apă de mare. Acolo au fost aduși și trăiau toate felurile de pești din ocean, chiar și cei mai mari și mai răi. Băiatul care îi îngrijea voia să-și facă treaba cât mai bine, așa că s-a străduit să citească multe informații din cărți și de pe internet despre fiecare pește oceanic. Din această cauză, băiatul era tot timpul foarte atent, pentru că trebuia să își amintească o mulțime de lucruri. Dar viața peștilor îl interesa foarte mult, așa că ținea minte tot ce citise.
A fost odată o fetiță care avea în casă o mulțime de oglinzi. Numai că, de câte ori se uita în ele, se întâmpla ceva foarte straniu: nu putea să se oglindească. Fetița vedea numai un fel de linie, un contur neclar, din care nu se putea desprinde nicio formă. Asta era tot ce putea vedea când se uita în oglindă. Acest lucru o speria destul de tare pe fetiță, care se temea să spună altcuiva că ea nu vede în oglindă decât o imagine neclară. Fetiței îi era frică mai ales pentru că începea să creadă că ea nici nu este altceva decât o formă neclară, adică ceva fără importanță, de fapt un nimic. Prin urmare, ca să impresioneze, să atragă atenția și să dovedească altora că ea există totuși, câteodată fetița se înfuria și plină de mânie refuza să facă ceea ce i se cerea. În general însă, ea era visătoare, cu capul în nori, nu prea știa ce să spună și simțea că mintea ei este complet goală. Pentru că fetița considera că lucrurile stau în acest fel, viața nu-i oferea prea multă fericire. Nu reușea să relizeze aproape nimic din ceea ce și nu reușea să-i facă pe ceilalți să o ia în considerare așa cum și-ar fi dorit. Mai mult, adesea cei din jur se purtau cu indiferență față de ea. Parcă într-adevăr ea nu merita să fie luată în seamă și nu conta deloc. Li se părea tuturor că este numai o formă neclară, ca cea din oglindă, deci cu totul altfel decât își dorea ea să fie în realitate.
Între adulți și copii este o mare diferență: copilul crede foarte mult că totul e posibil, iar adultul este convins că aproape totul e imposibil. Te regăsești aici? Atunci citește cu copilul tău acest basm. Copilul interior va reacționa imediat!
Identifică programul abandonului!
Abandonarea este acceptarea interioară totală a ceea ce este. Vorbim despre viața dumneavoastră din acest moment, nu despre condițiile sau circumstanțele vieții dumneavoastră, nici despre ceea ce eu numesc situația dumneavoastră de viață.