Ghidul bunicii interioare pentru to(n)ți
By Cel Dintâi Dintre Ei - Psihoterapeut Adrian Stogrea
Nu rare sunt situațiile când, după vreo discuție “constructivă” cu draga ființă cu care îmi împart viața, mă lovește (cu efect întârziat) flama conștientizării. Revăd în minte scena în care, cu maxim aplomb, par a-și fi dat întâlnire (fără să anunțe) tatăl meu cu mama ei. Sau, îmi văd fiica corijându-l pe fratele ei cu starea de babă boroscoditoare, indusă de autoritatea dată de cifra un strop mai mare din CNP.
Și mai fascinantă îmi pare interacțiunea bunică – nepoată. Pentru cea din urmă, o zi petrecută cu sursa XX a ADN-ului nostru reprezintă echivalentul punitiv a 2 luni fără telefon și tabletă. E ca o sală a oglinzilor care arată toate deformările tiparelor mentale și comportamentale, iar propriii foliculi piloși reacționează la gândul că nimeni nu e imaculat în rolul de răspândac al programelor sabotoare.
Propriul demers al căutărilor interioare a pornit în momentul în care m-am surprins folosind exact apelative, expresii și comportamente din familia de origine, deși îmi jurasem că nu vor exista în viața mea de adult, mai ales în rolul de tată. După șocul inițial și câteva tentative palide de a devia atenția de la subiect, singura soluția semifuncțională a fost acuzarea unei ipotetice instanțe superioare de cinism extrem și lipsă totală de imaginație. Ca și cum un resort implacabil ne mișcă în direcția repetării tuturor aberațiilor relaționale. Ulterior am aflat că unii îi spun karma... Așa s-a născut marele „DE CE?”, care a rămas întrebarea centrală a vieții personale și profesionale.
Majoritatea cărților și cursurilor care mi-au marcat începutul căutării unor răspunsuri avea ca laitmotiv iertarea părinților. După luni de dormit cu „Ieșirea din labirint” sub pernă, procesul părea mai dificil ca niciodată. Și contactele sporadice cu reprezentanți ai spiritualității instituționalizate generau același verdict fără echivoc: „trebuie să ierți” cu accent pe imperativ, fără a anexa vreodată și un manual de instrucțiuni despre cum se face asta.
Frontul de acasă, marcat de rolul patern, reflecta propria inerție sau inepție în unele cazuri, ridicând frustrarea la cote alarmante. Adunarea conceptelor teoretice au făcut drumul și mai provocator, mai ales pentru mintea antrenată în societatea corporatistă. Trecerea de la tabele Excel la conectarea cu femeia interioară pare un soi de poartă intergalactică, iar realizarea faptului că ne purtăm copilul, mama, bunica și tot baobabul genealogic în interiorul nostru are darul de a face țăndări orice structură logică preexistentă. Ce abordare aș putea avea cu bunica interioară, când mai are și chef de harță cu vreun exponent masculin???
Pentru economie de pixeli online, las detalierea fazelor procesului să facă subiectul unui episod ulterior. Rămân doar la rezultatul impactului ultimilor kilowați iluminatori, de dată mai recentă. Acest efect l-a avut întrebarea auzită într-un seminar excepțional (al dr.Menis Yousry): „Vrei să o ierți pe mama pentru că te-a purtat 9 luni și ți-a dat viață?”.
Iertarea părinților pare un proces foarte alunecos, pentru că presupune greșeală și eventul reparație. Odată cu implicarea inevitabilă a egoului, poate veni și poziția de superioritate a celui care vede, are compasiune și iartă. Granița între iertare și judecată pare extrem de subțire și greu de păstrat. A face pace și a purta respectul cuvenit pare o soluție mai rapidă, mai directă și, clar, mai eficientă.
Gânduri bune și inimă deschisă!
Psihoterapeut în supervizare Adrian Stogrea
Gamma Clinic by Gamma Institute
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
Adaugă comentariu nou